Romanian English German

BISTRIȚA, POARTA TRANSILVANIEI

Bistrița este o poartă de legendă a Transilvaniei, aici istoria s-a întâlnit cu literatura, natura cu poezia, iar trecutul este mereu parte activă a prezentului și asigură în acest mod perspectivele unei modernități așezate și molcome.

 

 

Amplasat într-un peisaj natural deosebit, dominat de pădurile și livezile de la poalele Carpaților Orientali, orașul Bistrița a reușit să-și contureze o identitate aparte în cadrul orașelor din România. Trecătoarea Rodnei, iar apoi și pasul Tihuța au fost adevăratele porți ale orașului spre zonele estice ale Munților Carpați, și importante puncte de legătură între Occident și Orient, activate prin intermediul locuitorilor din orașul Bistrița.

 

Orașul este racordat la rețeaua rutieră a României prin Drumul Național 17 ( DN17) , fiind un punct de legătură între Transilvania și Moldova. Legăturile feroviare se realizează prin nodul de cale ferată de la Sărățel, aflat la circa 7 km de municipiu. Cele mai apropiate aeroporturi se află la circa 100 km, în orașele Cluj Napoca și Târgul Mureș.

 

Bistrița este din 1968 reședința județului Bistrița-Năsăud, fiind situat la 22 km de orașul Năsăud, la 38 km de orașul Beclean și 48 km de orașul stațiune balneoclimaterică Sângeorz Băi.

 

Vatra orașului Bistrița și împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri deoarece condițiile geografice au favorizat dezvoltarea civilizațiilor umane. Într-o vale mai retrasă față de actualul curs al râului Bistrița, în actualul cartier Slătinița au fost identificate urme de locuire din perioada paleoliticului superior, iar vetre de locuire din perioada neoliticului ( circa 6000-2500îCh.r.) au fost identificate în actualul cartier Viișoara4.

 

Pe dealurile din partea de nord a orașului au fost identificate urme de locuire care datează din epoca bronzului, iar pe terasele malului stâng al râului Bistrița, în zona Cighir, au fost identificate importante exemple ale culturii Witenberg cu ceramică bogat ornamentată în motive cu meandre și spirale5.

 

82 mic85 mic87 mic88 mic 

Cultura dacică este bine reprezentată pe terasele mai înalte din partea de nord-vest a orașului în zona numită Poderei6. În intervalul 106-271 aceste teritorii aflate sub controlul Imperiului roman s-au dezvoltat în forma unor așezări rurale bine închegate, fără însă să se ajungă la așezări urbane cu statut de municipium sau colonia, așa cum s-a întâmplat în partea vestică a Transilvaniei, la Ulpia, Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum etc. Castrele romane de la Livezile, Orheiu Bistriței și Ilișua au reprezentat importante centre de dezvoltare ale văilor Someșului, Șieului și Bistriței pe tot parcursul epocii romane. În perimetrul orașului au fost identificate arheologic așezări romane întinse în zona actualei străzi a Năsăudului, pe terasa dinspre Budac și pe Valea Ghinzii7. Aceste așezări se încadrau în caracteristicile comunităților agrare de epocă romană și postromană, în cadrul unui nucleu de localități neurbanizate din estul provinciei Dacia Porolissensis8.

 

Cultura antică a autohtonilor romanizați a fost completată în epoca migrațiilor cu noi elemente de civilizație, așa cum se întâmplă în perioada secolelor VI-VII. Dintre popoarele migratoare active în epocă se pare că gepizii au avut un rol important deoarece un număr mare de morminte au fost descoperite în partea de vest a orașului, dar și în alte localități din regiune demonstrând conviețuirea acestor civilizații. Influențele slave sunt argumentate în zonă prin toponimie, deoarece numele râului de la care a pornit și actuala denumire a orașului provine din termenul slav bistro care înseamnă râu repede.

 

În intervalul secolelor VIII-IX există urme de locuire neîntreruptă în perimetrul actualului oraș, dar și pe terasele mai înalte precum cele identificate în preajma stației meteorologice. Practic până în secolele X-XI când se fac simțite primele influențe ale structurilor organizatorice medievale ale maghiarilor în zonă, pe văile Bistriței existase o civilizație rurală prosperă și cu influențe culturale multiple.

 

Așezările din valea Bistriței se vor schimba însă fundamental odată cu așezarea coloniștilor germani care au dezvoltat o civilizație medievală de tip urban organizată după toate regulile culturii și civilizației Occidentale.

Istoria efectivă a orașului de pe malurile râului Bistrița a început odată cu colonizarea unor noi cetățeni proveniți din zona Luxemburg9. Autohtonii și documentele istorice i-au numit pe acești locuitori liberi, sași fără să se facă deosebire între cei care proveneau din Saxonia sau din alte zone ale lumii germane. Așezarea acestor coloniști în a doua jumătate a secolului al XII-lea10 pe trecătorile Munților Carpați a determinat apariția primelor documente scrise despre formele de organizare și locuire ale acestei zone.

În acest context are loc prima atestare documentare a localității, menționată în istoriografia veche cu anul 1222 , în baza unor documente indirecte emise în 1559 de Ferdinand I, dar cu referire la secolul al XIII-lea când era menționat Emeric de Salsburg, comitele orașului11.

Atestarea directă a orașului are loc în contextul marii invazii tătare din anul 1241, când în 2 aprilie, a doua zi de paști, târgul Nosa a fost distrus de tătari12. Armatele nomade au trecut prin trecătorile împădurite ale Carpaților și au distrus Rodna, Nosa și apoi s-au revărsat în Transilvania fără să mai întâmpine o rezistență notabilă. Este posibil ca acest prim-nume al așezării să provină de la primul nucleu de coloniști din zona Luxemburgului unde există și azi localități cu numele sau cu terminația numelui de Nosa13.

 

Localitatea a beneficiat de privilegii fiscale care au permis revigorarea economică, politică și militară, datorită rolului strategic pe care îl reprezenta pentru întreaga Transilvanie. În cursul secolului al XIII-lea sunt atestate și legături cu negustorii venețieni prin care se evidențiază potențialul economic al comunității condusă la acea vreme, de meșterul Andrei14.

Atestarea directă a numelui de Bistrița a avut loc în Orvieto, într-un document emis de Papa Urban al IV-lea care întărește posesiunile reginei Ungariei asupra „pământurilor numite Bistriche, Rodna, Zolosin, Quareli”15 După această perioadă numele de Nosa a fost înlocuit treptat de cel de Bistrița, dar amintirea vechiului nume s-a păstrat în perpetuarea numelui ținutului de Nӧsnerland.

 

Germanii, majoritari în oraș până în secolul al XIX-lea au numit acest oraș Bistritz, maghiarii a căror influență crește la sfârșitul secolului al XIX-lea l-au numit Bezsterszce, dar românii majoritari mereu în împrejurimi și mai ales pe valea Someșului și Bârgăului i-au spus de la început, Bistriță sau Bistrița.

 

 

Până în secolul al XIX-lea germanii și-au păstrat majoritatea etnică în oraș prin interdicții de așezare a celorlalte etnii, dar după ridicarea acestora în interiorul zidurilor orașului s-au stabilit și români, maghiari, evrei, rromi și alte etnii. Diversitatea culturală, etnică și confesională este evidentă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, dar conflictele determinate de cel de al doilea război mondial au distrus acest caracter multicultural, prin plecarea tragică a majorității cetățenilor de etnie germană spre Austria și Germania.

 

În Bistrița locuiesc conform recensământului din 2002 un număr de 82000 locuitori, care reprezintă circa 25,5 % din populația județului Bistrița-Năsăud. Orașul are un teritoriu administrativ de 14,547 ha și cuprinde pe lângă orașul propriu –zis, vechile localități Ghinda, Sărata, Sigmir, Slătinița, Unirea și Viișoara, devenite din 1992 cartiere ale municipiului.

Populația este formată din 90,57% români, 6,42% maghiari, 2,42% rromi și 0,45% germani. Din punct de vedere confesional 82% dintre bistrițeni se declară ortodocși, 1,8% romano-catolici, 4,5% penticostali iar restul aparțin altor culte religioase.

 

Nosa, Bistritz, Bizstritsz, Bistrița este orașul de la poarta de răsărit a Transilvaniei unde respectul pentru trecut, dragostea pentru diversitate și înțelegerea etnică a favorizat închegarea unei vieți multiculturale perfect conectată la valorile culturale ale Europei contemporane.

 

Documentele istorice ale secolului al XIII-lea amintesc Bistrița ca o așezare importantă, inițial cu titlu de târg ( opidum), dar care prin diversele scutiri de taxe și activități administrative se remarcă ca fiind o importantă așezare din nordul Transilvaniei. Așezarea ordinelor monahale ale dominicanilor în 1245, ale franciscanilor în 1268 și ale hospitaliților în 1295 confirmă și impulsionează dezvoltarea ascendentă a localității16.

 

În 1264 Papa Urban al IV-lea a intervenit pentru returnarea de către Ștefan, fiul regelui Bela al IV-lea a satelor și pământurilor Bistrița, Rodna, Jelna și Crainimăt, către regină - căreia i-au aparținut „în tihnă și pace atât susnumitei regine cât și înaintașelor sale … din vremuri a căror amintire s-a pierdut …”. Acest drept administrativ al reginei asupra districtului Bistrița se confirmă și în documente din anul 128717 și în perioadele următoare.

 

La 29 decembrie, 1330 regina Elisabeta, soția lui Carol Robert de Anjou18 acordă „orășenilor și oaspeților” din Bistrița autonomie urbană prin scoaterea orașului de sub jurisdicția voievodului Transilvaniei și acordarea dreptului de alegere „ dimpreună și din mijlocul lor” a judelui și juraților orașului. Poziția economică și statutul politic al orașului se consolidează în anii următori în contextul conflictelor de autoritate din cadrul regatului19.

 

În aprilie 1353 regele Ludovic de Anjou acordă orașului libertăți regale („scos de sub orice putere”) și dreptul de organizare a târgului mare , după modelul târgului de la Buda20. Târgul organizat pe o perioadă de două săptămâni ( 24 august-7 septembrie) asigura venituri importante și consolida vocația comercială a patricienilor din Bistrița, iar procesele juridice din această perioadă vor fi de competența juraților orașului21. Într-un document similar din 17 august 1366 se confirmă aceste drepturi ale patricienilor din Bistrița „de a alege în fiecare an din mijlocul lor după obșteasca și deopotrivă învoire, a tuturor, judele și jurații”22

 

Cu această ocazie orașul primește și însemnele specifice statului de oraș liber regal prin acordarea stemei familiei regale utilizate de Ludovic de Anjou. Stema orașului este alcătuită din blazonul regal care cuprinde benzile orizontale ale regatului si trei flori de crin stilizate încoronat cu coiful regal care are ca ornament de coif un struț cu potcoavă în cioc23.

 

Conform legendei medievale prezența struțului în stema familiei regale și apoi a orașului a simbolizat victoria regalității în fața nobilimii maghiare, iar potcoava din ciocul struțului simbolizează forța, deoarece struțul era considerat în epoca medievală singura pasăre care putea să digere fier24. Acest element heraldic a rămas în toate stemele orașului liber, fiind păstrat și în stema Bistriței contemporane25.

 

                                                      STEMA BISTRITEI

 

În secolul al XV-lea, în timpul domniei regelui Matei Corvin, autonomia juridică și drepturile politice ale orașului se consolidează prin completarea cu dreptul de construire a unei fortificații complete a burgului. Pe plan intern comunitatea urbană era condusă de judele orașului și 12 jurați, împreună cu adunarea celor o sută (centum – virat). Judele ales anual trebuia să facă în luna decembrie o dare de seamă în fața centumvirilor și să predea sigiliul și spada, simboluri ale puterii politice, juridice și militare ale orașului spre unul dintre jurați, iar la începutul lunii ianuarie se organizau noi alegeri26.

 

Aceste privilegii urbane erau consolidate prin „libertățile sibiene” și prin organizarea unei strânse colaborări între cele șapte burguri din Transilvania: Sibiu, Brașov, Bistrița, Sighișoara, Mediaș, Sebeș, ca membre permanente, iar pe perioade istorice diferite s-au adăugat și una dintre cetățile Orăștie, Cluj, Rupea,Reghin – practic al șaptelea burg a fost înlocuit în funcție de oportunitățile politice și realitățile economice ale așezărilor respective, dar acest statut a fost dorit mereu de orașele Transilvaniei.

 

 

În această formă unită cele 7 burguri din Transilvania s-au făcut cunoscute în toată Europa medievală iar simbolurile acestor orașe fortificate se regăsesc în stema Transilvaniei și implicit a României contemporane.

 

                                                       1 Stema Transilvaniei

 

În Transilvania se consideră că arhitectura de zid se dezvoltă după marea invazie tătară din 1241, iar la Bistrița se confirmă aceste caracteristici generale regionale. Prima cetate a orașului construită în Dealul Târgului a fost datată în baza descoperirilor arheologice în secolul al XIII-lea. Inventarul arheologic al cercetărilor cuprinde topoare, vârfuri de sulițe și săgeți, piese de harnașament și o monedă de argint din 127227.Din această cetate s-au păstrat fundațiile zidurilor de piatră cu grosime de circa 1,20m cu șanțuri și valuri de apărare.

 

Cetatea din Dealul Târgului a vegheat asupra orașului în secolele XIII-XIV, dar odată cu dezvoltarea orașului se vor realiza elemente de fortificație în vatra acestuia în jurul bisericii parohiale din piața centrală și apoi a întregului oraș.

 

Burgul Bistrița s-a dezvoltat în zona mlăștinoasă din apropierea râului deoarece cursul apei și lacurile amenajate ofereau protecție și oportunități în dezvoltarea așezării. Orașul s-a structurat în jurul unei piețe centrale din colțurile căreia au fost trasate străzile principale ale orașului: strada Lemnelor ( Holtzgasse), strada Ungurească (Ungargasse), strada Spitalului (Spitalgasse) și strada Trăistarilor (Beutlergasse)28. Între aceste artere au fost trasate străzile secundare, iar extremele spațiului urban erau marcate de cele trei mănăstiri ale dominicanilor, franciscanilor și hospitaliților. Între străzile principale ale burgului au fost trasate străduțe înguste care asigurau legături pietonale rapide între laturile lungi ale așezării, iar după construirea zidurilor de apărare aceste pasaje asigurau accesul spre turnurile orașului. Planul orașului medieval Bistrița este comparabil cu cele utilizate și la alte orașe Sibenbürgen, dar datorită reliefului aproximativ identic cea mai bună asemănare o regăsim cu orașele Sebeș, Cluj și Brașov.

 

                   strada ungureasca1strada spitalului1

 

Perimetrul vechiului burg este delimitat azi între străzile: Bistricioarei, Ecaterina Teodoroiu, Dogarilor, Mihai Eminescu, Republicii și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest perimetru urban a fost înconjurat cu o incintă completă de zid în perioada 1464-1484, cu șanțuri cu apă și lacuri care țineau artileria departe de zidurile de piatră. Accesul în orașul cetate se realiza prin capătul actualei străzi Liviu Rebreanu unde se afla Poarta Lemnelor, prin capătul actualei străzi Nicolae Titulescu unde se afla Poarta Ungurescă și prin capătul actualei străzi Gheorghe Șincai unde se afla Poarta Spitalului – porțile orașului erau apărate de breslele sticlarilor, cizmarilor și cojocarilor29. Existau și trei intrări pietonale, în capătul actualei străzi Spiru Haret ( zona Colegiului Național Liviu Rebreanu) la Turnul Măcelarilor, în capătul actualei străzi Albert Berger ( zona Casei de Cultură George Coșbuc) la Turnul Rotarilor și în capătul actualei străzi Dornei, ( zona bisericii ortodoxe) unde în secolul al XIX a fost deschisă chiar o poartă carosabilă cunoscută sub numele de Poarta Rodnei.

 

Poarta LemnelorPoarta SpitaluluiPoarta Ungureasca

 

Cetatea orașului cuprindea mai multe turnuri construite, întreținute și apărate de meșteșugarii din breslele orașului. Pe latura de sud se aflau Turnul Dogarilor și Turnul Rotarilor la care se adăugau două bastioane pentru artilerie. Pe latura de est se afla Turnul Curelarilor, iar pe latura de nord se aflau Turnul Croitorilor, Turnul Fierarilor, Turnul Șelarilor, Turnul Măcelarilor, Turnul Aurarilor, Turnul Tâmplarilor și Turnul Funarilor.

 

Numărul breslelor din Bistrița a fluctuat în funcție de ascensiunea economică a orașului ajungând la 22 și chiar 25 dintre care cele mai active economic erau: măcelarii, brutarii, pielarii, tăbăcarii, cizmarii, fierarii, blănarii, cojocarii, mănușarii, cuțitarii, sumănarii, pălărierii, funarii, țesătorii de lână, țesătorii de pânză, butnarii, arcarii, olarii, croitorii și trăistarii30. Pe lângă aceste meşteşuguri organizate în bresle va exista un număr însemnat de branşe meşteşugăreşti care nu vor avea suficienţi membri pentru a deveni o breslă (ex. lăcătuş, căldărari, etc.), dar care vor juca şi ele un rol important în organizarea burgului.

 

 

Conform statutului breslelor meşteşugăreşti din Transilvania31 fiecare breslă era condusă de 2 staroşti (magiştrii) aleşi pe 1 an cu scopul de a proteja meşteşugul (artificio) şi a verifica calitatea produselor breslei. Alegerile din cadrul breslelor se desfăşurau în fiecare an între 25 decembrie şi 1 ianuarie, perioadă în care activităţile de producţie şi schimb erau scăzute. Statutul prevedea taxe pentru înscrierea în bresle, amenzi pentru nerespectarea statutului sau a calităţii produselor, astfel încât o parte a acestor venituri deveneau surse de finanţare pentru diverse activităţi publice din oraş.

 

 

Una dintre breslele importante de la Bistriţa a fost cea a blănarilor/cojocarilor care se dezvoltase din secolul XV, ajungând în 1475 în rândul celor 3 bresle importante care apărau principalele turnuri ale oraşului32. Această breslă se ocupa de tăbăcirea pieilor, de presare, vopsire şi lustruire până când produsele puteau fi predate mai departe meşteşugarilor cizmari, pantofari, mănuşari, etc.

 

steag 4 micsteag 3 mic

 

Blănarii sau cojocarii au fost una dintre cele mai vechi bresle bistriţene şi prima atestată din Transilvania prin menţionarea în 1413 a blănarului (Pellifex) Andrei33. Bresla ajunge în secolul XV să cuprindă un număr de 48 de meşteri, iar o parte dintre aceştia ajung chiar juzi ai oraşului34. Mobilierul din bisericii evanghelice păstrează încă o serie de piese de lemn care poartă însemnele acestei bresle.

 

Bresla cizmarilor va da Bistriţei una dintre cele mai importante personalităţi ale oraşului din secolele XV-XVI, este vorba de Andreas Beuchel (Haszy), de care se leagă introducerea elementelor moderne renascentiste în Bistriţa. Jurat al oraşului între 1525-1526 şi jude în 152335 va fi proprietarul principal al cunoscutei case din Bistriţa de pe latura sudică a Pieţei Centrale, cunoscută în istoriografie cu numele de “Casa Ion Zidaru”. Alţi membrii marcanţi ai aceleiaşi bresle au fost familiile: Gross (Gro), Polner, Chuster (Sutor), Thartler, Turk, etc.

 

Bresla fierarilor se organizează la Bistriţa în secolul al XV-lea, dar meşteri cu asemenea ocupaţii sunt în zonă încă din secolul XIV36. În secolul XV mărfurile fierarilor bistriţeni se vindeau bine în Transilvania, în condiţiile în care breslele celorlalte oraşe săseşti cer regelui Matei Corvin să interzică acestora vânzarea produselor în oraşele lor37. Exemple de produse ale acestei bresle: ciocane, cleşti, foarfeci, ace, cuie, lanţuri, săbii, pinteni, etc. se mai păstrează în colecțiile de istorie ale muzeului din Bistriţa. Din cadrul meșteșugului fierăriei se formează la Bistrița și branșa cuțitarilor atestați printr-un anume Ioannes care confecționa cuțite, ace și tacâmuri. Lăcătușii bistrițeni se specializează în realizarea de lacăte, zăvoare, chei și chiar piese de tun. Astfel din secolul XVI se dezvoltă și branșa armurierilor specializați în platoșe, zale şi chiar puşti aşa cum apar atestaţi în statutul breslei lăcătuşilor reînnoit în 1516, când sunt menţionaţi cu denumirea de “buchsenmacher”38. Legat de acest meşteşug se dezvoltă şi topirea şi turnarea metalelor aşa cum o dovedeşte un document din secolul XV, când se menţionează câţiva meşteri turnători bistriţeni: Ştefan Lekat chemat la Baia de Arieş şi Schmetzer Gheorghe de la mina din Rodna39. Asemenea meşteşuguri devin tot mai cerute în Transilvania secolelor XV-XVI.

 

Aurarii se conturează ca breslă în secolul al XV-lea când piese de metal preţios sunt cerute de la Bistriţa de oraşele Transilvaniei sau din Țara Românească şi Moldova, iar bisericile din Unirea, Cepari, Petriş, Crainimăt, Bistriţa, Alba-Iulia, etc. au asemenea obiecte de autentică valoare artistică40. Arhivele oraşului Bistriţa menţionează între anii 1449-1504 numele familiei Goldschmied (Aurifaber), iar în 1506 apare menționat aurarul bistriţean Blasius41. La Bistriţa aurarii utilizau turnarea în forme de piatră sau ceară, iar ornamentaţia se făcea cu ciocan special prin batere sau strunjire ori cu rotiţe zimţate. De asemenea se imprimau după desene stilizate sau se utiliza décor cu sârmă laminată din aur sau argint. Din meşteşugul aurăritului în secolul al XV-lea se va desprinde ceasornicăria care onorează diverse comenzi, cum ar fi realizarea în 1551 a ceasului din turnul orașului, apoi ceasul de turn atestat la Lechinţa sau chiar comenzi de reparaţii pentru ceasuri din Moldova.

steag 6 micsteag 6 mic

 

 

 

 

 

 

 

 

Bresla măcelarilor este o breslă importantă a oraşului al cărui blazon apare frecvent pe mobilierul păstrat în Biserica Evanghelică din oraş, dar şi pe Casa cu Lei ( strada N.Titulescu, nr.8. ). Între familiile de patricieni bistriţeni atestate în secolul XV apar menţionate familiile Kewtler (Koteller), Fleischer (Tirman) şi Mezaroş. Familia Fleischer deţine prin 3 membrii funcţia de jude al oraşului de 15 ori în intervalul dintre 1460-1514, dovedind prosperitatea pe care putea să o asigure această meserie42.

 

Bresla brutarilor se dezvoltă odată cu creşterea numărului de negustori care tranzitau Bistriţa şi astfel în 1371 acest meşteşug va fi atestat la Bistriţa43. În documentele bistriţene despre familiile de patricieni din secolele XV-XVI se menţionează un anume Laurenţiu brutarul, care în 1533 ocupa funcţia de jurat al oraşului.

 

 

Tot legat de alimentaţia oraşului se dezvoltă şi alte ocupaţii, cum ar fi berăritul. În Bistriţa berea a fost preparată din miere, hamei şi orz44, iar reţetele berarilor din oraş erau cerute şi în Transilvania şi chiar în Moldova pentru aromele obţinute prin fierberea unor ierburi. Astfel în secolul XV este atestată la Bistriţa familia Brewer (Bierbrauer) care avea ca ocupaţie berăritul şi care deţinuse în intervalul dintre 1465-1468 de 2 ori funcţia de jurat al oraşului. De asemenea în 1461 familia plătea un impozit de 6 dica (printre cele mai mari din acea perioadă), dovedind astfel puterea financiară a acestei familii.

 

Bresla dogarilor atestată prin diverse însemne ale breslei păstrate pe mobilierul din Biserica Evanghelică avea în grijă turnul cu acelaşi nume de pe latura de sud a oraşului medieval.

 

Bresla croitorilor este atestată la Bistriţa încă din secolul XV, când între familiile de patricieni este menţionat Albus (Feyer şi Weys), ţesător care va ajunge în primul deceniu al secolului XVI să deţină funcţia de jude al oraşului. În alte cazuri ocupaţia de croitor se îmbină cu cea de negustor, probabil de postav, aşa cum apare menţionată în secolul XV la familia Schneider (Sartor), sau în alte cazuri se specializează pe realizarea pânzei precum familia Textor, atestată între anii 1495-1520. De asemenea între 1413-1504 sunt atestaţi doi tunzători de postav, membrii ai familiei Rasor45. Legat într-un fel de acest meşteşug prezentat, dar organizaţi într-o breslă, ca dovadă a importanţei pe care o au, sunt funarii. Membrii acestei bresle sunt menţionaţi începând cu 1461 la Bistriţa prin membrii familiei Seiler, din rândul căreia în 1522 avem un jude al oraşului.

 

steag 8 mic

 steag 7 mic

 

 

 

 

 

 

În secolul al XV-lea unele branșe se dezvoltă și devin bresle importante ale orașului, precum sunt cele ale curelarilor (atestate între 1412-1529, familia Reimer, Corrigiator), şi cea a şelarilor (atestată prin familia Sattler),46. Importanţa lor este dovedită şi de faptul că în 1465 între turnurile de apărare ridicate la Bistriţa existau unul al şelarilor şi altul al curelarilor, iar reprezentanţii lor ajung în conducerea oraşului în calitate de juraţi, cum a fost Petru Curelaru (corrigiator) şi Sigismund Şelarul (sellator)47.

 

La Bistriţa pe lângă activităţile meşteşugăreşti se dezvoltă după preluarea minelor Rodnei, activitatea de separatori minieri (ex. familia Tilmann-Separator). De asemenea unele familii ale patriciatului bistriţean încep să investească în afaceri miniere, precum familiile: Kretschmer, Kugler, Forster, etc48. Aceste familii deţin în mai multe rânduri în secolul XV funcţia de juzi ai oraşului şi sunt consemnaţi cu impozite foarte mari pe venituri, ceea ce demonstrează că această ocupaţie devenise foarte profitabilă în acea perioadă.

 

 

Negustorii ocupă şi ei un rol important în cadrul patriciatului bistriţean, fără însă a se putea vorbi despre o preponderenţă a acestora. Între familiile de negustori apar menţionaţi în 1403 familiile Abil, Rot (Ruffus), şi Sapottra49, dar cu siguranţă această ocupaţie să fi fost practicată parţial şi de ceilalţi patricieni ca necesitate de a-şi plasa la preţuri cât mai bune produsele.

În dezvoltarea sa oraşul va genera necesitatea dezvoltării şi altor ocupaţii, precum cea de bărbier (în 1413 este menţionat Barth Balbier), pălărier (în 1464 este menţionat Kapper, Kopprer), cărăuş (în 1412 este menţionat Lewche), administrator (în 1468 este menționat Pauczel)50.

 

Legat de dezvoltarea transporturilor şi în general de intensificarea circulaţiei creşte importanţa breslei rotarilor mai ales în secolele XV-XVI. Însemnele breslei rotarilor apar pe mobilierul de secol XVIII din Biserica Evanghelică, iar Complexul Muzeal Județean Bistriţa-Năsăud păstrează o ladă de breslă aparţinând acestui meşteşug51.

 

Din meşteşugurile mari prezentate se desprind altele mai mici ori se transformă vechile ocupaţii în funcţie de cerinţe. Astfel apare bresla pantofarilor ale cărei însemne de breslă - ciocan de pantofar, paharul, cana şi steagul breslei se păstrează la Muzeul de Istorie, Bistriţa.

Pentru rezolvarea problemelor de igienă în Bistriţa apar săpunarii a căror marfă era cerută în unele oraşe ale Transilvaniei precum Cluj, Sibiu, Dej, etc.52. Lumânăritul se dezvoltă în secolul XV prin realizarea lumânărilor din seu procurat de la măcelari sau din ceara de albine. În această perioadă se perfecţionează tehnica de preparare prin turnarea în forme diverse a lumânărilor.

 

steag 10 micsteag 9 mic

 

 

 

 

 

 

 

 

Olăritul este o activitate importantă în economia orașului, dovadă numărul mare de ceramică utilitară identificată în zona locuită a oraşului medieval. În secolul XVI apar plăcile de sobă (cahlele) cu ornamentaţie ce evoluează în secolele următoare spre motivele fito şi zoomorfe completate cromatic cu smalţ verde şi alb, tot mai cerute în Transilvania. Sobarii bistriţeni erau solicitaţi la Beclean, Gherla şi în alte localităţi din zonă53. Cahlele erau realizate în forme de lemn create de meşterii lemnari după desene elaborate probabil de artişti specializaţi care erau atestaţi la Bistriţa. În cazuri speciale se realizau şi cahle ornamentate manual, integral de mâna meşterului.

 

Cărămidăritul se dezvoltă puternic la Bistriţa din secolul XV, când meşterii încep să fie menționaţi prin Sibiu, Oradea, Mediaş, Alba-Iulia, Gurghiu, Gherla, Târgu Mureş, etc. sau la reşedinţe nobiliare precum cele de la Urmeniş şi Gorneşti. Începând cu secolul XVI la Bistriţa încep să fie realizate şi cărămizi de paviment, iar meşterii ţiglari ( se realizau ţigle solzi şi ţigle cu jgheab) erau solicitaţi peste tot în Transilvania.

 

Avântul economic al Bistriţei din secolul XV a determinat şi dezvoltarea zidăritului, pietrăritului şi a altor activităţi constructive. Între 1467-1524 la Bistriţa sunt atestaţi 4 zidari (Baumann) care ajung în 1465-1468 juraţi ai oraşului. Este de remarcat că în acea perioadă Bistriţa îşi definitiva incinta de zid ca urmare a privilegiului acordat de Matei Corvin. Prin dările plătite oraşului se pare că aceştia fac parte din elita patriciatului bistrițean.

 

În secolul al XV-lea se poate vorbi la Bistriţa şi de existenţa unei categorii de intelectuali (literatus), atestați între 1461-1522 ca plătitori ai unor dări consistente de 6 dica, ceea ce demonstrează că se bucurau de un statut superior în cadrul oraşului. Probabil această categorie se ocupa cu probleme de notariat şi educaţie.

 

În secolul al XV-lea la Bistriţa apar atestaţi o serie de artişti dintre care unii pătrund în rândurile păturii superioare a patriciatului. Spre exemplu între 1467-1510 este atestat ca jurat al oraşului Leonardus pictor sau Leonardus Baumann. Numele “Leonardus” poate eventual indica originea artistului, iar în ceea ce priveşte specializarea, considerăm că iniţial Leonardus vine la Bistriţa ca arhitect deoarece prima menţiune din 1467 este cu denumirea de Leonardus Baumann. În zonă artistul realizează şi ornamente picturale, ceea ce permite menţionarea lui în 1510 ca Leonardus pictor. Între 1517-1526 este menţionat Gabriel pictor şi sculptor. Această personalitate a Bistriţei devine jude al oraşului în 1520 şi jurat în mai multe rânduri, fiind menţionat în 1524 cu titlul de Her Gabriel,54 ceea ce demonstra că era unul dintre patricienii distinşi ai Bistriţei. Fără a avea o breslă şi asimilaţi la un moment dat în bresla arcarilor, artiştii plastici bistriţeni sunt menţionaţi într-un număr mai însemnat decât notari, doctori, etc.

Activitatea economică intensă a meșteșugarilor a impus dezvoltarea orașului și înlocuirea arhitecturii din materiale perisabile ( lemn și lut) cu o arhitectură de piatră și cărămidă păstrată în cadrul monumentelor istorice din orașul contemporan.

 

Primele construcții de zid din perimetrul intramuros au fost realizate la bisericile și mănăstirile burgului și extinse apoi în secolul al XIV-lea și la locuințele patricienilor. Biserica vechii mănăstiri franciscane este azi cel mai vechi monument din oraș - corul poligonal cu bolți pe ogive și coloane angajate cu capiteluri cu croșete fac trecerea de la stilul romanic spre stilul gotic care conturează formele arhitecturale ale Bistriței începând cu sfârșitul secolului al XIII-lea. Rozasa și ferestrele goticului flamboaiant din fațada acestei biserici au fost realizate în secolul al XV-lea prin intermediul atelierelor constructive mănăstirești care au preluat destul de rapid inovațiile tehnice și stilistice din mediul catolic Occidental.

Tot în această perioadă au fost construite și mănăstirile cu biserici ale ordinului dominicani din actuala stradă Mihail Kogălniceanu, a hospitaliților din strada Gheorghe Șincai și a apoi a călugărițelor din strada Nicolae Titulescu.

 

60 mic

Conventul dominican cu hramul Sfintei Cruci ( Ad Sacram Crucem) era considerat printre cele mai mari așezăminte monahale din Transilvania, iar biserica mănăstirii era comparată în 1754 de predicatorul Agostini Morin cu biserica parohială din centrul orașului55.Cercetările arheologice desfășurate de specialistul Corneliu Gaiu confirmă aceste aspecte istorice, dar din vastul ansamblu se mai păstrează doar o parte a vechilor chilii. Cu toate acestea, detaliile de pietrărie de secol XV de la etajul acestui imobil demonstrează că vechea construcție medievală avea cu adevărat dimensiuni impresionante. Vechiul spital medieval al ordinului hospitaliților și mănăstirea călugărițelor au fost înlocuite de imobile noi în secolele următoare.

 

În această perioadă a orașului de piatră biserica parohială din Piața Centrală era o bazilică cu două turnuri în fațada principală și cu nava centrală mai înaltă față de navele laterale – lucrările de construcție erau probabil terminate cu câțiva ani înainte de 143056. Ferestrele gotice ale acestei perioade se pot observa și azi în fațada principală, în interiorul sacristiei și parțial pe fațadele laterale. Semnele pietrarilor cioplite în piatra portalurilor și ferestrelor sunt o mărturie a autenticității acestor elemente de sculptură gotică.

 

În acest mediu efervescent au fost construite din piatră casele negustorilor și meșteșugarilor după modelul caselor patricienilor din Praga, Cracovia, Sibiu etc. Numărul parcelarelor construibile din Bistrița a rămas aproape constant în toată istoria medievală și modernă a orașului crescând de la 465 în secolul al XV-lea, la doar 471 în secolul al XIX-lea57. Practic trama stradală și parcelarul inițial medieval a rămas aproape neschimbat de la începuturile sale și până azi - acest conservatorism față de subîmpărțirea parcelarului a impus foarte rapid construirea etajată în orașul Bistrița.

 sugalete veche3 sugalete veche

 

 

 

 

 

Ansamblul Sugălete, un ansamblu cu case medievale etajate, cu arcade la parter a fost construit la sfârșitul secolului al XV-lea este și în prezent cel mai unitar complex de locuințe medievale din România. Bolțile cu ogive gotice, cheile de arc ornamentate ori băncile de piatră utilizate de meșteșugarii și negustorii vremii permit comparații cu burgurile dezvoltate ale Europei Centrale.

 

sugalete noua2sugalete veche2

 

 

 

 

 

 

Principiile arhitecturii medievale impuneau ocuparea cât mai eficientă a spațiului locuibil pentru a putea construi un ansamblu urban foarte bine închegat și cât mai ușor de apărat din punct de vedere militar. Parcelarul bistrițean avea un front de circa 10 m iar lungimea parcelei de circa 40-50m58. Casa zidită din piatră și cărămidă era boltită la parter și se extindea în zona etajului și peste spațiul accesului carosabil care era închis spre stradă cu o poartă impunătoare în două canate. Casa avea de regulă un plan în L, cu locuințele principale orientate spre stradă iar anexele prelungeau spațiul construit în curte. La parterul imobilului funcționa atelierul proprietarului în timp ce spațiul etajului era amenajat ca locuință – accesul în spațiul de locuit de la etaj se realiza printr-o scară care pornea din gangul carosabil, pe la capătul atelierului de la parter. Ca o particularitate, se constată că la locuința bistrițeană spațiul parterului din curtea interioară se amenajează în forma unui beci de depozitare boltit cu bolți semicirculare, iar între acesta și etaj se amenajează un mezanin cu acces din zona scării imobilului care avea rol de cămară. Casa era acoperită cu un acoperiș înalt de șindrilă sau țiglă, cu pinioane înalte spre stradă, iar podul avea un rol important în depozitarea mărfurilor dar și în asigurarea unui aspect monumental al fațadei.

 

 

Casa Andreas Beuchel, numită și Ion Zidaru din Piața Centrală ( nr.30 ) este un exemplu ilustrativ al arhitecturii gotice din Bistrița, dar și din Transilvania, în special prin fragmentul ferestrei terminate în arc frânt de la parterul fațadei principale.

În secolele XIV-XV orașului Bistrița își conturează aspectul medieval păstrat prin configurația volumelor arhitecturale în cea mai mare parte până în prezent. „Bistrița de piatră” fără să dezvolte dantelăriile suple ale goticului a reușit să așeze prin bolțile și arcele ogivale într-un mod pragmatic și durabil conceptul urban al așezării.

 

Renașterea este stilul care s-a adaptat la Bistrița perfect pe structura gotică inițială și a reușit să impună o notă estetică dominantă întregului burg. Secolul al XVI-lea, secolul de aur al orașului Bistrița a coincis cu pătrunderea elementelor specifice acestui stil prin intermediul relațiilor extrem de strânse cu orașele poloneze din Liov și Cracovia. Istoricii de artă care s-au ocupat de studiul arhitecturii renascentiste la Bistrița au considerat acest oraș printre cele mai reprezentative centre ale stilului din România.

 

Valorile estetice ale Renaşterii pot fi observate cel mai bine odată cu începerea renovării Bisericii “Sfântul Nicolae” din Piaţa Centrală. Lucrarea a fost realizată între 1560-1563 de Petrus Italus din Lugano, care realizase diverse lucrări de arhitectură şi în spaţiul Poloniei59. Arhitectul a trebuit să se adapteze la o construcţie gotică existentă, dar a reușit să ofere o perfectă îmbinare între cele două stiluri.

 

 

În urma acestor intervenții se conturează actuala fațadă principală a imobilului și se adaugă o serie de elemente de pietrărie de factură renascentistă. Dintre acestea se remarcă portalul renascentist al fațadei de vest, cu coloane impunătoare, și portalurile de vest de pe fațadele laterale, ornamentate cu pilaștri. Arhitectul italian a căutat să obțină un edificiu cât mai unitar și a reprofilat soclul și cornișa întregului edificiu.

 

Frontonul impunător al fațadei principale are corespondențe în formele arhitecturii de secol XVI din Polonia, fiind numit în istoriografia de specialitate atic polonez.

După exemplul direct al celui mai impunător edificiu din Piaţa Centrală vor apărea şi construcţii particulare care vor încerca să aplice aceleaşi principii renascentiste, așa cum s-a întâmplat la imobilul cu nr.5 din strada Dornei, cunoscut în istoriografie sub numele de Casa Argintarului datorită celor două potire sculptate pe extradosul arcului de la una din ferestrele parterului60. Acest imobil a fost realizat în preajma anilor 1560-1563 de Petrus Italus care coordona șantierul de la Biserica “Sfântul Nicolae”61 sau de pietrari ai aceluiaşi şantier, date fiind similitudinile stilistice ale elementelor decorative de la cele două construcții.

ved 87 mic

Casa Argintarului poate fi considerată una dintre cele mai reprezentative case urbane renascentiste din Transilvania deoarece imobilul a fost realizat integral în această perioadă și conservă în mod unitar planimetria, tehnica constructivă și ornamentica autentică a stilului.

Planul casei ocupă întreaga latură scurtă a parcelei medievale având un front de 10,5 m, unitar la parter şi etaj. Parterul este format dintr-o trecere carosabilă boltită semicilindric şi alte trei încăperi boltite semicilindric şi ele, dispuse de o parte şi de alta a scării de acces la etaj. Spaţiul destinat scării cu doua rampe este de aproximativ patru metrii fiind mult mai larg decât la imobilele din perioadele anterioare62. Ea este expresia nevoii de comoditate, dar şi a schimbărilor din viața patricienilor, care se desfăşura cu mai mult fast şi ceremonial63

Spaţiile etajului au fost împărţite după necesităţile proprietarului în sala cea mare a familiei (palota sau saal), bucătărie (poziționată central la imobilele bistriţene) şi doua dormitoare. Din raţiuni economice dar şi funcționale, camerele etajului au fost tăvănite, excepţie face camera mică de la stradă, care a fost şi ea boltită semicilindric. Pentru a obţine o bună luminare a interioarelor toate spaţiile au ferestre care asigură o lumină directă ce permite astfel o buna valorificare a interiorului64.

 

 CASA ARGINTARULUI

 

Portalul carosabil este cea mai importanta piesă a faţadei fiind formată dintr-un arc semicircular din piatră încadrat de doi pilaştrii plasaţi pe piedestaluri înalte care le subliniază monumentalitatea. Capitelurile pilaștrilor sunt derivate din ordinul corintic şi susțin o serie de benzi profilate de piatră care imită un antablament antic65.

 

Analiza proporţiilor, a relaţiilor dintre părţi şi întreg la această piesă de pietrărie a relevat o geometrie perfectă şi surprinzător de exactă cu proporţiile raportate la numărul de aur. Raporturi similare se reiau şi la ferestrele fațadei și portalurile de piatră din interior.

Raporturile geometrice precizate şi elementele plastice analizate pe această faţadă oferă imaginea complexă a unui imobil realizat în peisajul bistriţean de un meşter venit dintr-un mediu artistic superior, pentru care rezolvarea proporţionărilor şi a detaliilor plastice era o rutină. Asumarea acestor raporturi estetice la Bistriţa este însă anterioară acestei perioade, începând practic cu primele șantiere din secolul al XVI-lea66.

 

Acest tip de locuinţă complexă a fost utilizat de patriciatul foarte înstărit care nu depăşea 3,8% din populaţia oraşului,67 dar acest segment de populație pregătit în universitățile prestigioase din Europa Centrală a impus în cele din urmă stilul Renașterii la Bistrița. Ca urmare a acestui fenomen elemente mai puțin fastuaoase de factură renascentistă au fost aplicate la zeci de imobile din oraș deoarece aproximativ 15,5% din populaţie dispunea totuși, de averi considerabile68 care le permitea construirea unor imobile de zid cu bolți și elemente de pietrărie profilată. Și în aceste cazuri Renaşterea şi-a făcut simţită influenţa în proporţionarea interioarelor, a deschiderilor, a faţadelor şi în general al interesului sporit pentru confort - acum sunt identificate aproximativ 30 de astfel de imobile69. În acest sens se pot aminti elementele de pietrărie cu proporții renascentiste la imobilele din strada Liviu Rebreanu numărul 1,2,8,9 și 11, Piața Centrală, numărul 15,30,41 și 44,Piața Mică numerele 4,5 și 8 etc.

 

În acest climat cultural extrem de dinamic au fost executate și importante piese de mobilier care îmbină arta italiană cu tradiția germană. Mobilierul medieval existent în Biserica Evanghelică din Bistrița are corespondențe în formele mobilierului medieval din sudul Franței realizat la sfârșitul secolului al XV-lea și legături directe cu mobilierul transilvănean din Mediaș, Sighișoara și Biertan70.

 

În acest cadru general arta renascentistă de la Bistrița a determinat profunde schimbări formale și de conținut care au aplicat proporțiile și principiile secțiunii de aur la toate proiectele din domeniul artelor plastice și arhitecturii. Estetica Renașterii a fost aplicată după regulile sale structurale depășindu-se simpla imitare a ornamenticii sau a elementelor de suprafață.

Construcția rațională și geometrică, proporțiile perfecte și echilibrate specifice stilului Renașterii sunt vizibile în mare măsură în arhitectura istorică a vechiului oraș. Nu întâmplător, la un an după terminarea lucrărilor de la biserica din Piața Centrală un călător italian prin aceste locuri considera Bistrița „cel mai frumos oraș al Transilvaniei”, iar pentru pasionații de arhitectură renascentistă această opinie formulată în 1564 este valabilă și în prezent.

 

În secolele XVI-XVII Bistrița a trecut prin febra conflictelor religioase, care au determinat alungarea ordinelor monahale catolice din oraș și impunerea religiei evanghelice ca unică religie a burgului. Noile principii religioase adoptate însă de patricieni după model german încă din 154371 au determinat o atitudine potrivnică față de artele plastice, față de imaginile religioase pictate sau sculptate. Această atitudine a însemnat un regres față de perioada renascentistă când între jurații orașului erau amintiți în mai multe rânduri artiști plastici.

Habsburgii reglementează raporturile cu Transilvania prin Diploma Leopoldină din 1691 în care recunoșteau statutul autonom al regiunii, care devenea supusă împăratului de la Viena, dar consfințeau și privilegiile nobilimii maghiare, a fruntașilor sașilor și secuilor, iar religiile acestora erau considerate singurele religii oficiale ale statului. Românii majoritari în zonele rurale erau excluși de la viața politică a statului iar religia ortodoxă pe care o aveau era considerată tolerată în Transilvania. În scopul întăririi catolicismului autoritățile de la Viena promit pentru români drepturi egale cu celelalte națiuni, dar cu condiția renunțării la ortodoxism. În 1697 o parte din clerul ortodox împreună cu mitropolitul Teofil acceptă trecerea spre catolicism, iar un an mai târziu noul mitropolit Atanasie Anghel în Sinodul de la Alba Iulia a semnat împreună cu un grup de 38 de protopopi trecerea la noua confesiune numită greco-catolică sau unită. Diplomele imperiale din 1699 și 1701 au confirmat această situație politică și confesională72, iar românii uniți cu Roma au acceptat și au sprijinit acțiunile politice și militare ale austriecilor în Transilvania.

 

Prezența soldaților austrieci impune în Transilvania după 1711 acceptarea și reinstalarea în orașe a clerului catolic, inclusiv la Bistrița (1717)73. În acest context vechea biserică a mănăstirii franciscane care fusese transformată în magazie de către patricienii orașului a redevenit biserică catolică pe care puteau să o utilizeze soldații catolici ai garnizoanei.

Prezența spirituală a catolicismului oferă condiții favorabile pentru pătrunderea stilului baroc chiar dacă populația reformată a orașului este destul de reticentă față de aceste inovații artistice. După marele incendiu din 21 aprilie 1758 când sunt distruse aproximativ 143 de locuințe de pe străzile Spitalgasse (azi Gheorghe Șincai) și Beutlergasse (azi Dornei) dar și de pe alte străzi74, barocul pătrunde masiv la Bistrița, odată cu renovarea sau construirea integrală a imobilelor de pe străzile afectate.

 

57 mic73 mic76 mic86 micved 75 mic

 

 

 

 

 

Cel mai impunător edificiu baroc din Bistrița este Biserica romano-catolică, de pe strada Gheorghe Șincai, care a fost ridicată în vechea zonă a complexului medieval al ospitalierilor ce fusese renovat după 1717 de călugării piariști75. Biserica si spitalul medieval au fost grav avariate de incendiul din 1758, astfel încât romano-catolicii trec la construirea unui edificiu nou care va fi terminat conform inscripției de pe fațada turnului, în anul 178776.

La construcția actualei biserici au avut o contribuție importantă și autoritățile austriece care sprijineau revigorarea catolicismului în Transilvania. Proiectul edificiului influențat de barocul provincial austriac, a fost pus în practică de arhitectul Anton Turk77.Construcția are un plan sală cu altar degroșat si turn clopotniță pe fațada principală. Conform elementelor stilistice păstrate edificiul se încadrează în perioada barocului târziu, dar prin modul de dispunere a pilaștrilor și unele detalii ale fațadei principale, anunță formele echilibrate ale neoclasicismului ce vor fi adaptate doar din secolul al XIX-lea. De asemenea unele detalii din chenarele ferestrelor precum și unele rocaille-uri, atestă ușoare inspirații ale rococoului, care a influențat între 1720-1780 arta europeană.

 

Biserica romano-catolică poate fi considerată un edificiu cu elemente de reper pentru arhitectura Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, combinând principalele tendințe stilistice europene.

 

ved 51 mic

 

Tot pe strada Gheorghe Șincai au fost construite în aceeași perioadă imobile în stil baroc precum vechea școală piaristă, azi casa parohială (nr.26), sau clădirile cu numerele 4,6,10.12,16,24 etc., deși la unele dintre ele intervențiile din secolul XIX și XX au eliminat o parte a ornamentelor de pe vechile fațade. De asemenea stilistica barocului se poate identifica parțial și pe strada Dornei la imobilele cu numerele 7, 9, 17, 19, etc, pe strada Liviu Rebreanu la numerele 15,17 etc., pe strada Nicolae Titulescu la nr.8, 10, 12, 13, 18, etc. La multe dintre imobilele prezentate barocul se mulează pe vechile structuri gotice sau renascentiste pe care le redimensionează – astfel se boltesc și se decorează spațiile interioare, se renovează scările de acces la etaje și mai ales se ornamentează fațada principală a imobilelor. Acolo unde barocul înlocuiește aproape integral vechile construcții, imobilele tind să se dezvolte pe spațiul mai multor parcele medievale prin unirea acestora, iar interioarele au proporții ușor supradimensionate față de cele din secolele anterioare. Fațadele principale ale clădirilor în stil baroc din Bistrița sunt ritmate de diverse rezalituri și completate cu elemente plastice aplicate.

Rezalitul definit ca parte proeminentă a unui edificiu, care iese în exterior din planul vertical al volumului construit a avut o importanță mai specială în arhitectura fațadelor în stil baroc deoarece aceste proeminențe ale maselor de zidărie creează o întrepătrundere între spațiul privitorului și câmpul de desfășurare a fațadei, sugerând o întrepătrundere a acestora. Asemenea exemple pot fi identificate pe strada Gheorghe Șincai la numerele 10,12, dar și la Biserica Sfânta Treime prin modul în care turnul se integrează în ambianța arhitecturală a zonei.

 

65 micved 29 micved 30 mic58 mic66 mic67 mic

 

În multe cazuri rezalitele au trebuit adaptate la fațade construite din epocile anterioare, ca urmare ele se vor transforma în simple suprapuneri ale pilaștrilor dispuși eventual ușor pe diagonală față de planul general al fațadei.

 

Pe lângă modificările planimetrice sau ornamentale, barocul modifică în arhitectura bistrițeană și modul de acoperire a spațiului prin utilizarea unor bolți boeme, “a vela”, ce vor fi utilizate și în cursul secolului al XIX-lea. Motivele ornamentale ce subliniau aceste structuri mai sunt vizibile parțial la unele construcții chiar dacă exuberanța de secol al XVIII-lea a fost în mare parte simplificată în secolele următoare.

 

Casa Icoanei (1785), aflată în apropierea bisericii catolice ( strada Gheorghe Șincai nr.24) și utilizată de călugării care au construit acest complex religios are pe lângă planimetria și sistemul de boltire specific stilului baroc și un ornament special în forma unei icoane. Fațada principală a fost completată cu un relief în care este reprezentată Fecioara Maria în brațe cu pruncul Iisus – acest relief reprezintă o copie după celebra icoană ortodoxă de la mănăstirea Nicula care este considerată făcătoare de minuni. În epocă au fost realizate mai multe replici care au fost utilizate în mediul catolic de la Bistrița, Gherla, Mănăstirea etc78.

 

Casa cu Lei ( strada Nicolae Titulescu nr.8) este una dintre frumoasele case construite în secolul al XVIII-lea și ornamentată peste arcul porții carosabile cu un blazon inspirat din simbolurile breslei măcelarilor, încadrat între doi lei afrontați. Pilaștrii fațadei și ornamentica ferestrelor oferă un model concludent al acestui stil la Bistrița79.

 

CASA CU LEI

 

La un astfel de fond arhitectural pot fi adăugate si creații din domeniul sculpturii sau picturii care întregesc și multiplică aspectele barocului bistrițean oferindu-ne o imagine mai completă a evoluției culturale din acest spațiu. În patrimoniul bisericii romano catolice se păstrează frumoase pânze pictate aparținând stilului baroc, cu personaje pline de exuberanță, surprinse în instantanee mistice. Cea mai valoroasă pânză pictată este un portret al împăratului Iosif al II-lea, care a sprijinit ridicarea acestui locaș de cult80- lucrarea a fost realizată probabil cu ocazia vizitei împăratului la Bistrița ( 1773) unde fusese „întâmpinat și găzduit în mod strălucit”81.

 

Odată cu apariția Bisericii Unite cu Roma în zonele limitrofe ale orașului Bistrița și în special pe valea Someșului viața culturală a fost impulsionată, iar bisericile de lemn au început să fie înlocuite cu biserici de zid prin majoritatea satelor românești.

În colecția Protopopiatului Ortodox Bistrița se păstrează importante icoane realizate sub influența stilului baroc din această perioadă – colecția de icoane și carte veche este reprezentativă pentru această veche vatră culturală82. Tradiția bizantină a reprezentărilor religioase ortodoxe a fost armonios îmbinată cu realitățile țărănești ale comunităților locale, dar și cu principiile estetice ale stilului baroc.

 

Comunitatea greco-catolică din Bistrița își construiește la marginea burgului german o biserică de lemn pe care o completează cu o primă școală pentru comunitatea românească în anul 1786, iar în 1895 a fost adăugată o școală confesională modernă în care s-au pregătit generațiile care au susținut spiritul românismului la Bistrița. Printre cei mai cunoscuți români ai perioadei de emancipare națională care au avut legături cu mediul școlar bistrițean se numără și Gheorghe Șincai și Andrei Mureșanu.

 

Din acest sanctuar al românilor bistrițeni de la intersecția dintre strada Cerbului și strada Crinilor se mai păstrează încă vechea casă cu târnaț care a servit ca primă școală românească, dar și imobilul din 1895 care a devenit între timp Grădinița Nr.983. Vechea biserică de lemn a fost donată în 23 mai 1897 spre comunitatea românească din Lechința, iar cimitirul românesc din spatele bisericii a fost închis în anul 188684. În grădina vechiului cimitir se păstrează încă crucile de piatră ale marilor români din secolele XVIII-XIX care au înțeles că emanciparea poporului lor se poate realiza doar prin știința de carte.

 

Stilul baroc a adus în Europa pasiuni și conflicte spirituale care s-au transmis și în spațiul orașului nostru, dar în același timp religiozitatea a început să fie concurată de știință, de dezbaterea argumentată în cadrul iluminismului care a determinat formarea unor intelectuali de marcă în rândul sașilor și românilor din această zonă.

 

Modernismul a determinat în sânul societății medievale schimbări fundamentale care se bazau de egalitatea de șanse între membrii societății. În acest context la Bistrița se desființează privilegiile breslelor care împiedicau concurența economică, iar la nivelul regiunii se desființează privilegiile și autonomiile urbane. Vechiul burg cu populație majoritar germană va trebui să-și deschidă porțile pentru toți meșteșugarii și comercianții din zonă, pentru toate etniile și să renunțe la teritoriile pe care le administra.

 

În 1762 odată cu aprobarea planului de organizare a graniței militare de către Maria Tereza rolul burgului ca punct strategic la granița imperiului dispare. Bistrița trebuie să cedeze (1766) drepturile de vamă și administrație de pe văile Rodnei și Năsăudului, unde începuse din 1763 organizarea Regimentului II Grăniceresc, cu două batalioane de infanterie și unul de dragoni85. Forța militară a zonei va fi reprezentată după această dată de orașul Năsăud unde se vor înființa cele mai importante școli românești ale Ardealului care au format 23 de personalități ale Academiei Române86.

 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea orașul se adaptează greu efectelor modernizării generale și înregistrează un regres vizibil. Baltazar Hacquet, medic și naturalist călător prin 1789 la Bistrița constata decăderea comercială a burgului „căci toate clădirile mari și impunătoare sunt prevăzute cu ferestre lungi și înguste, după stilul gotic … așa că acest oraș nu mai este acum prea populat … și are un aspect foarte melancolic”87

În 1817 Bistrița îi găzduiește pe împăratul Franz I și împărăteasă Carolina înaintea vizitei spre zona Năsăudului. Imobilul din strada Liviu Rebreanu numărul 6 a fost ornamentat cu busturile celor doi împărați pentru a marca festivitatea momentului respectiv88.

 

Secolului al XIX-lea este secolul emancipării naționale, fiecare dintre națiunile care locuiau pe aceste meleaguri și-au afirmat cu mândrie trecutul și tradițiile culturale, dar și prin confruntări militare dramatice. Sașii și-au susținut valorile specific germane, maghiarii au încercat să le impună pe cele ungurești, iar românii și-au descoperit cu mândrie originile romane care îi unea indivizibil cu cei din Moldova și din Țara Românească.

 

Andrei Mureșanu, născut în zona Bistriței ( unele surse indică localitatea Rebrișoara iar altele Bistrița), a copilărit și a început formarea sa intelectuală în orașul Bistrița. În 1825 este elev la Școala normală săsească iar apoi continuă studiile la școala piaristă ( pe actuala stradă Gheorghe Șincai) unde studiase pentru o scurtă perioadă de timp și Gheorghe Șincai, unul dintre reprezentanții Școlii Ardelene89. După studiul filosofiei și teologiei la Blaj Andrei Mureșanu se stabilește la Brașov unde lucrează ca dascăl și unde compune în vara anului 1848 poemul Răsunetul. Așezat pe o melodie cunoscută a vremii această poezie a devenit după declarațiile lui Nicolae Bălcescu, Marseilleza românilor.

 

Rolul important pe care aceste versuri le-au avut în cadrul revoluției românești de la 1848 l-au transformat pe autorul lor într-un simbol cunoscut al acelor vremuri revoluționare, care au devenit în timp mândria locală a românilor din toată zona bistriței. Casa în care a copilărit autorul actualului imn al României este casă memorială și sediul Uniunii scriitorilor din Bistrița-Năsăud.

 

La 1848 românii și sașii din nordul Transilvaniei au colaborat împotriva încercărilor revoluționarilor maghiari de a uni Transilvania cu Ungaria. La Bistrița preotul Theil și senatorul Kelp au ținut în 29 mai 1848 un discurs virulent împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria90. Regimentul II Grăniceresc de la Năsăud furnizează gărzilor naționale din oraș armament și sprijin în fața presiunilor maghiare și se începe consolidarea zidurilor cetății. Localitățile dintre Bistrița și Târgu Mureș sunt devastate de secuii care sprijineau revoluția maghiară, iar sașii din Reghin se refugiază la Bistrița. Românii din zona Reghin - Teaca se organizează militar în Legiunea a XII-a aflată sub conducerea prefectului Constantin Romanu-Vivu, ( din Pintic, comuna Teaca), care organizează o tabără militară de voluntari la Teaca și conlucrează cu acțiunile militare ale Regimentului II Grăniceresc91. Sub presiunea trupelor revoluționare maghiare din iarna anului 1848-1849 revoluționarii români și trupele militare fidele împăratului se retrag spre zonele muntoase – Constantin Roman Vivu este prins și executat în drum spre Târgu Mureș92 devenind unul dintre martirii revoluției de la 1848 de pe aceste meleaguri - o stradă din orașul Bistrița îi poartă numele.

 

În intervalul decembrie 1848-februarie 1849 au loc mai multe bătălii pentru orașul Bistrița între soldații năsăudeni și trupele maghiare ale generalului Bem, iar populația orașului se refugiază în satele din apropiere. La 27 iunie 1849 orașul este eliberat după intervenția de sprijin a trupelor ruse prin Pasul Tihuța93.

 

 

După încheierea revoluției de la 1848-1849 modernizarea Transilvaniei și liberalizarea sistemului social s-au impus ca măsuri obligatorii. Orașul se sistematizează și încep să fie deschise magazine moderne la parterele vechilor clădiri din cetate. Pentru stimularea economiei locale se deschide în 1853 Asociația bistrițeană de economi și ajutor ( Bistritzer Spar und Aushilfsverein), iar din 1861 se înființează asociații caritabile pentru întrajutorare precum a fost Asociația Gustav Adolf din Berlin94.

 

În 1857 un mare incendiu care izbucnește în oraș distruge 148 de case și acoperișul de la turnul bisericii din Piața Centrală. Comunitatea se mobilizează și până în 1860 turnul este reacoperit cu tablă de aramă95. Efortul de reconstrucție a orașului după teribilul incendiu a determinat și demolarea și utilizarea materialului constructiv din zidurile orașului care nu mai erau utile din punct de vedere militar. Astfel în 1862-1865 se demolează și se utilizează cea mai mare parte din zidurile orașului la refacerea noilor imobile. În 1864 consiliul local al orașului hotărăște să demoleze zidul nordic al cetății medievale și să regularizeze zona96 - în acest context se realizează actualul bulevard al Republicii.

 

Ultimele forme de organizare medievală dispar prin desființarea vechilor bresle în 1872 și eliminarea autonomiei urbane în 187697, iar eclectismul secolului al XIX-lea își pune amprenta pe aspectul urban al Bistriței. Procesul de modernizare continuă prin introducerea iluminatului cu lămpi de petrol în 1855 și trasarea bulevardelor și străzilor numite acum Alexandru Odobescu, Gării, bulevardul Independenței etc. În 1884 se construiește calea ferată Dej-Bistrița, iar în 1887 se trece la întocmirea unui plan de sistematizare care urmărea realizarea sistemului de canalizare și pavarea cu piatră a străzilor principale din oraș98. Se construiesc noi locașuri de cult precum Biserica Reformată (1886), Sinagoga (1893),99 iar românii greco-catolici cumpără cu 30 000 de coroane vechea biserică franciscană (azi Biserica Ortodoxă din Piața Unirii, numărul 9). Se construiesc noi clădiri școlare: Școala Agricolă(1878-1882), Școala confesională românească (1895), Gimnaziu Evanghelic ( 1908-1910) și Școala Maghiară de Stat ( 1912)100. Meseriașii din Bistrița construiesc în 1895 Casa Asociației Meseriașilor – Gewerbeverein ( azi Palatul Culturii ), cu o sală mare de spectacole unde se vor organiza baluri, activități teatrale etc.

 

69 mic70 micved 79 micved 82 micved 84 micved 85 mic

 

Modernismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a reușit să determine în cele din urmă un avânt economic și cultural al orașului la care s-au asociat cu succes toate etniile și confesiunile orașului, acum Bistrița tinde spre statutul unui oraș multicultural modern și prosper care trăiește din plin La Belle Époque.

 

Primul război mondial a zdruncinat lumea arhaică și burgheză care a oferit bunăstare la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Conflictele naționale și dramele personale ale momentului sunt descrise cu acuratețe de un om al locului: Liviu Rebreanu, în celebrul său roman realist Pădurea spânzuraților. Războiul a distrus lumea veche și a impus în organizarea statelor principiul autodeterminării popoarelor. Acest principiu modern și actual a putut să fie exercitat de popoarele europene care au avut șansa să modeleze harta bătrânului continent după dorința majorităților naționale. În acest context românii care erau majoritari în Transilvania și-au desemnat reprezentanți care au votat la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia unirea teritoriilor locuite de dânșii cu România.

 

La 26 noiembrie 1918 în cercul electoral Bistrița s-au organizat alegeri pentru desemnarea reprezentanților la Adunarea Națională din Alba Iulia101. Delegații titulari aleși au fost: Cotoc Ioan, Doroftei Mihai, Login Dionisie,Poruțiu Petru și Tripon Gavril,102 azi sunt străzi în municipiu care poartă aceste nume. Delegația românilor bistrițeni a plecat la Alba Iulia din fața bisericii românești, iar în amintirea acestui moment locul se numește și azi Piața Unirii.

 

Prin acest act democratic exprimat de majoritatea populației s-au pus bazele României Mari, dar au fost cuprinse și minoritățile care trăiau alături de români de veacuri întregi.

La trei zile după actul de unire semnat în Alba Iulia, în Bistrița intră Regimentul 15 infanterie al armatei române, iar gărzile naționale ale orașului își încetează activitatea câteva zile mai târziu. În cursul lunii decembrie vicarul Adolf Schullerus este desemnat de sașii din Bistrița ca reprezentant al orașului la Adunarea Sașilor din Transilvania. Sașii ardeleni întruniți în 8 ianuarie 1919 la Mediaș au fost prima minoritate care s-a exprimat în favoarea unirii Transilvaniei cu România, respectând deciziile formulate la Alba Iulia de reprezentanții românilor103.

 

În momentul Unirii românii erau deja majoritari în Bistrița, dar la primele alegeri democratice din noiembrie 1919 în funcția de primar a fost aleasă o personalitate de origine germană. Fără resentimente etnice Karl Sanchen a fost ales de majoritatea cetățenilor până în 1934 în funcția de primar, chiar dacă procentual germanii reprezentau doar în jur de 30% din populația orașului104.

 

Perioada interbelică a reprezentat o perioadă de prosperitate pentru întregul oraș, iar reformele agrare, electorale și administrative au modificat parțial structurile sociale existente. Procentul de populație românească a crescut continuu în oraș și în instituțiile administrative ale statului. Pe tot parcursul acestei perioade relațiile dintre cele două culturi importante: săsească și românească au existat relații de foarte bună colaborare. Viața politică liberă și garantarea drepturilor individuale au făcut acceptabile deciziile centraliste de eliminare a inscripțiilor neromânești și introducerea limbii române în mod obligatoriu în administrație.

 

Legăturile tradiționale ale Bistriței medievale cu Moldova și Maramureșul sunt cercetate și subliniate prin legăturile cu domnitorii români Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Mihai Viteazul. Stăpânirea domnitorului Petru Rareș la Bistrița a reprezentat un bun pretext de cercetare în perioada interbelică a legăturilor dintre cele două regiuni ale României.

Pe de altă parte naționalitatea germană a suveranilor României a oferit încredere și sprijin moral sașilor din Transilvania. La vizita la Bistrița a regelui Fredinand I și a reginei Maria suveranul a avut plăcerea să vorbească cu primarul ales al orașului în limba germană. Aceiași mândrie locală germană se reactivează atunci când prințul moștenitor al României, viitorul rege Carol al II a locuit în oraș pe actuala stradă Alexandru Odobescu ( vechea clădire a Băncii Naționale).

 

Perioada interbelică a orașului a reprezentat și exercitarea în spiritul democrației vremii a vieții politice, iar împărțirea zonei în trei cercuri electorale: Bistrița – română, Bistrița – săsească și Năsăud a oferit posibilitatea reprezentării legislative și pentru etnicii germani105. Cei mai cunoscuți oameni politici ai Bistriței erau Victor Moldovan și Arthur Konnerth, iar cele mai importante partide erau Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul German.

 

Odată cu instalarea unităților militare românești și a administrației se revigorează în zonă și tradiția religiei ortodoxe care fusese religia românilor până la începutul secolului al XVIII-lea. Înființarea unei parohi ortodoxe la Bistrița se realizează în 1909 de către Grigore Pletosu106 iar în 1926-1937 se construiește și prima biserică cu hramul Sfinții Trei Ierarhi, pe strada Alexandru Odobescu107, vis-a-vis de Liceul Românesc Alexandru Odobescu înființat în 1923 ( azi Școala Generala Nr.2). Pentru strângerea de fonduri s-au organizat diverse acțiuni culturale, inclusiv un concert susținut de George Enescu. Biserica construită după planurile arhitectei Elena Preda Sasu reprezintă un model al arhitecturii neobizantine, dar și primul model arhitectural care aduce în zonă formele arcelor semicirculare și a coloanelor masive specifice arhitecturii neoromânești.

 

ved 88 mic

 

În perioada interbelică bulevardele Bistriței sunt completate de o serie de case cu arhitectură neoromânească proiectate de școala de arhitectură din vechiul regat. Vila Tiți este un astfel de imobil, construit pe actualul bulevard Republicii în 1925108. Casa a aparținut revizorului școlar Ioan Pavel, căsătorit cu Letiția, sora gânditorului Lucian Blaga. Cultura românească și cultura germană s-au contopit în cele din urmă în proiectele arhitecturii moderne din anii 30 în care estetica funcțională și volumele simple au început procesul de globalizare culturală contemporană.

 

Sfârșitul perioadei interbelice este marcat de instaurarea regimurilor dictatoriale și totalitare în Europa care vor învrăjbii națiunile și vor determina dramatice conflicte la nivelul comunităților. La Bistrița acest climat de nesiguranță se instaurează în 1940, când prin Dictatul de la Viena impus de Hitler și Mussolini, Nordul Ardealului a fost ocupat de trupele Ungariei horthyste, iar o parte din populație românească preferă să se refugieze în teritoriile rămase României. Sub ocupație maghiară horthystă încep să se deruleze și deportările evreilor din Bistrița și împrejurimi spre Auschwitz-Birkenau, românii rămași sunt ridicați pentru lagărele de muncă forțată, iar sașii sunt determinați să se înroleze în trupele Waffen-SS. Ideologizarea învățământului, mândria și tinerețea au făcut ca în aceste înrolări să fie mulți voluntari, dar cei care refuzau să participe erau sancționați și li se interzicea participarea la școală și la alte activități ale comunității. Prăbușirea frontului german de est și înaintarea trupelor sovietice din 1944 a determinat ca autoritățile germane să organizeze și retragerea populației spre Austria și Germania109. Sovieticii au organizat la rândul lor deportări din Nordul Transilvaniei în Siberia considerând populația de origine germană responsabilă de consecințele războiului.

Aceste episoade dramatice derulate pe perioada războiului au distrus buna conviețuire a etniilor din oraș și au modificat fundamental situațiile demografice ale zonei. Evreii și germanii vor dispărea aproape în totalitate, iar bisericile evanghelice și sinagogile acestor comunități rămân aproape goale.

 

Bistrița interbelică a reprezentat momentul de întâlnire al tradiției naționale și locale cu valorile dinamice ale lumii contemporane, dar experiența ororilor războiului a mutilat ireversibil această lume boemă. Construcțiile reprezentative ale acestei epoci de creație și libertate înnobilează și în prezent acest oraș multicultural.

 

Societatea bistrițeană de la finalul celui de al doilea război mondial a sperat la revenirea vremurilor interbelice, dar prezența armatei de ocupație sovietică a impus în România un sistem totalitar care a mutilat moralitatea și demnitatea umană.

 

Comuniștii au preluat în totalitate puterea la finalul anului 1947 cu ajutorul armatei sovietice, partidele politice istorice sunt desființate, regele Mihai I este forțat să abdice, iar poliția politică începe un lung proces de supraveghere a populației. Sediul securității din perioada respectivă s-a stabilit în fosta locuință a directorului de la Gimnaziul Evanghelic ( bulevardul Republicii, nr.20), care se refugiase din oraș o dată cu majoritatea populației săsești110. Deținuții din întreaga zonă erau aduși în beciurile imobilului din Piața Centrală nr.6 ( azi sediul Primăriei Municipiului Bistrița) unde erau supuși unor torturi inumane111, practic prin aceste tehnici ale terorii regimul s-a impus în întreaga Românie.

 

Biserica greco-catolică este interzisă iar elita ierarhiei religioase este arestată pentru a rupe orice legătură cu cultura Europei Occidentale, dar și pentru a slăbii rezistența prin religie a populației. În 1950 stemele și vechile simboluri naționale și locale sunt interzise, iar autoritățile inventează o nouă simbolistică care „să cuprindă prezentul” și să nu reflecte trecutul.

Orașul primește noi denumiri ale străzilor cu eroi sovietici care înlocuiau numele introduse de ultimul regim dictatorial din perioada războiului. Propaganda statului identifică dușmanii poporului și trasează obiectivele culturii proletare. Refuzul colaborării atrage arestarea și intentarea unor procese politice - regimul nu acceptă condiția de neutralitate, se aplică dictonul: cine nu este cu noi este împotriva noastră.

 

Viața culturală a orașului se reface cu greutate și este mereu supravegheată de autoritățile statului comunist, dar oamenii reușesc uneori, în noile instituții să depășească rigiditatea obtuză a sistemului politic.

 

Biblioteca Județeană a fost înființată prin preluarea bibliotecilor școlare de după război în 1951, în 1952 se organizează Casa de Cultură în vechiul sediu al Asociației Meseriașilor, iar din colecțiile Gimnaziului Evanghelic s-a format în 1953 muzeul din Bistrița112. În Cazinoul Maghiar ( str. Alexandru Odobescu nr.3) se organizează în 1946 Centrul Cultural, iar din 1960 imobilul este preluat de Consiliul raional al sindicatelor.

 

După 1968 în cadrul reformei administrative Bistrița devine municipiu de reședință al județului Bistrița-Năsăud. Cultura și tradițiile dezvoltate în zona Năsăudului sunt dezrădăcinate și implantate în cadrul municipiului Bistrița printr-un proces care să determine confuzia valorilor locale. Cultura urbană românească și săsească a vechiului burg este eliminată și denaturată.

O parte a intelectualității se refugiază în poezie și literatură de sertar, sau în practicarea picturii de atelier, fără comunicări publice. Saloanele Liviu Rebreanu organizate din 1983 au oferit un cadru propice dezbaterilor literare ce reușeau să se sustragă parțial controlului poliției politice.

Pe fondul național-comunismului întreținut de regimul dictatorial instaurat de Nicolae Ceaușescu se susțin doar valorile strict românești care puteau să servească propagandei comuniste. Monumentele istorice sunt neglijate iar demolarea valorilor trecutului este un obiectiv al regimului. La Bistrița se pregătește o casă de protocol pentru vizitele dictatorului, în actuala Piață Petru Rareș nr.1 care intrată în mentalul colectiv cu numele de „Casa lui Ceaușescu

 

În același timp după 1968 municipiul Bistrița își triplează populația datorită procesului de industrializare, de construire a cartierelor muncitorești care încadrează pe laturile de nord, est și vest Centrul istoric al orașului. Cartierele salubre de locuințe au fost construite funcționalist fiind o mostră de arhitectură eficientă a regimului comunist. Palatul Prefecturii ( 1972), Spitalul Județean ( 1973), Sala polivalentă (1980), Tribunele Stadionului, Piața Mihai Eminescu sunt doar câteva exemple de spații de interes public ale perioadei respective.

 

În această perioadă în pasul Tihuța a fost construit într-o frumoasă zonă a Carpaților, Castelul Dracula pentru a materializa atmosfera descrisă în romanul său de Bram Stoker. Nu știm care a fost legătura directă a Contelui Dracula cu Bistrița, dar la 4 mai 1873, ora 0, Jonathan Harker, eroul celebrului roman, trebuia să călătorească “de-a lungul râului verzui al Bistriței” pentru a se întâlnii cu teribilul vampir113. Pe strada Liviu Rebreanu la numărul 27 se păstrează încă clădirea vechiului hotel al coroanei la care trăgeau diligențele, în vremurile povestite de Bram Stoker.

Perioada comunistă din istoria orașului a lăsat o etapă constructivă care depășește ca volum toate etapele istorice anterioare, dar această dezvoltare fără precedent s-a realizat cu prețul distrugerii identității culturale a populației. În acestă perioadă nu s-au construit mari instituții culturale, mari biblioteci, iar școlile cele mai reprezentative au rămas tot cele dinainte de război. În contrast cu schimbările impuse în spațiul urban, zonele de munte în care regimul comunist nu a fost interesat să producă reorganizarea socială au fost neglijate de “noua cultură”, conturându-se o conservarea netulburată a tradițiilor și a deprinderilor de viață moștenite parcă din afara timpului.

 

Comunismul a încercat să demoleze culturile urbane și rurale din zonele de câmpie, dar a ignorat tradiția autentică a satelor din Munții Carpați menținând fără să-și propună un univers arhaic care a supraviețuit pe deplin în dinamica ultra-modernizată a lumii contemporane. Bistrița oferă în acest context o poartă spre oportunitățile autentice din frumoasa Grădină a Carpaților Orientali în care imaginarul poate să devină realitate.

 

După revoluția din 1989 Bistrița a intrat într-un amplu proces de dezvoltare care vizează menținerea și modernizarea capacităților economice existente, dar și identificarea unor noi oportunități pentru dezvoltarea orașului în deplină legătură cu prestigiul său istoric.

Așezarea cu sute de ani de istorie întinerește prin proiectele de regenerare urbană și se afirmă în plan cultural prin expozițiile de artă contemporană și spectacole publice organizate în diverse locații din oraș.

 

 

Biserica din Piața Centrală a orașului, remarcată prin cel mai înalt turn medieval bisericesc din România și Ansamblul Sugălete cu cel mai lung șir de case medievale cu arcade la parter din România sunt atracțiile care au devenit sigla turistică a burgului săsesc de la Poarta Transilvaniei, la începutul mileniului III. Gastronomia autentică prezentată în concursurile culinare este completată de fiecare dată în mod obligatoriu cu celebra țuică din prune bistrițene „făcută la cazan”, de fiecare familie de gospodari după metode personalizate care nu au nici o legătură cu încercările de standardizare introduse în economia de consum.

Complexul Muzeal Județean Bistrița Năsăud și-a modernizat spațiile expoziționale grupate pe secțiile Istorie, Arte Plastice, Științele Naturii și Etnografie, dar poate să ofere și alte repere culturale amenajate în perimetrul județului Bistrița Năsăud.

 

 biserica evanghelica

 

Sinagoga din lipsa enoriașilor săi a devenit sală de spectacole și de expoziții, susținute de Societate de Concerte Bistrița, iar Turnul Dogarilor, singurul păstrat din vechea cetate a orașului găzduiește expoziții de artă plastică. În Ansamblul Sugălete, la Galeriile 24, Uniunea Artiștilor Plastici organizează expoziții de artă contemporană ale celor mai prestigioși artiști români, iar în Casa Andrei Mureșanu scriitorii bistrițeni gestionează dezbateri literare pentru pasionații acestui domeniu.

 sinagoga

Activitățile culturale publice ale orașului sunt organizate de Centrul Cultural Municipal George Coșbuc, dar în aceste activități se implică și Centrul Cultural Județean Bistrița Năsăud prin activitățile desfășurate la nivelul întregului județ. Asociația Bistrița Medievală organizează în colaborare cu asociații din vechile orașe săsești, dar cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Bistrița festivalul medieval al burgului, în care preț de trei zile istoria devine parte a prezentului în interiorul Cetății Bistrița.

 

Bistrița este cel mai nordic burg săsesc din Siebenbürgen cu o arhitectură săsească autentică în preajma căruia viața arhaică a satelor de munte s-a păstrat simplă și naturală. Parcul Național Munții Rodnei, folclorul românesc din Valea Someșului împreună cu orașele Beclean, Năsăud și Sângeorz Băi completează acest tablou de la porțile orientale ale Transilvaniei.

Nӧsnerland-ul, Țara Bistriței ca parte a Transilvaniei oferă un joc al contrastelor specific zonelor de la interferența Occidentului cu Orientul, între măreția trecutului și decăderea prezentului, între identitate și alteritate, dar aceste aspecte fac farmecul acestor locuri și explică interesul pentru această parte a lumii114.

 

Cu români, maghiari, sași și alte naționalități orașul Bistrița își spune poveștile sale legendare, cu ospitalitate, în spiritul molcom al ardelenilor bucuroși de oaspeți.

 

01 mic07 mic03 mic

02 mic05 mic06 mic

08 mic04 mic09 mic

 

În mileniul trei Bistrița de azi invită la descoperirea Bistriței de altădată proiectând imaginea viitoare a orașului în strânsă legătura cu natura și tradițiile așezate ale acestor locuri binecuvântate.

 

Transilvanie binecuvântată,

 

Bistrița, loc ales la porțile de răsărit ale Transilvaniei.

 

 

 

 

1 Ioan D. Rusu, Bistrița,ghid turistic, Cluj-Napoca, 2007, p.9

2 Ibidem., p.11.

3 Ibidem., p.12.

4 Corneliu Gaiu, Bistrița, evoluție istorică, în Ioan D. Rusu, Bistrița ghid turistic, Cluj-Napoca, 2007, p18.

5 Gabriela Rădulescu, Bistrița, o istorie urbană,Cluj-Napoca, 2004, p.34.

6 Ibidem.

7Ibidem, p.35.

8 Victor Sibianu, Aspecte economice ale perioadei romane și post romane în estul Transilvaniei, Teză de doctorat, cap.III,4.2.

9 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel , Sașii din Ardealul de Nord: Scurt istoric-Die Sachsen Nordsiebenburgens:Kurze Geschichte, Nürnberg, p.167.

10 Thomas Nagler, Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1981, p.100, 123,165,168,225.

11 Gabriela Rădulescu, op.cit, 2004, p.22.

12 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, veacul XIII, vol II, doc.64, p.69.

13 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, Sașii din Ardealul de Nord: Scurt istoric-Die Sachsen Nordsiebenburgens:Kurze Geschichte,Nürnberg, 2004,p.167.

14 Andras Kovacs, Monumente istorice din Transilvania, II, Bistrița, Biserica Evanghelică, Sf. Gheorghe, 1994,p.1.

15 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, veacul XIII, vol II, doc.64, p.69.

16 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, Topografia monumentelor din Municipiul Bistrița – Centrul istoric, Cluj-Napoca, 2008,p.9.

17 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, veacul XIII, vol II, doc.330, p.298-290.

18 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, veacul XIV, vol II, doc.624, p.339.

19 Gabriela Rădulescu, op.cit., p.27.

20 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, veacul XIV, vol III, doc.187., p.205.

21 Gabriela Rădulescu, op. cit., p.29.

22 Documente istorice românești, seria C, Transilvania, vol XIII, doc.79, p.142.

23 Albert Arz von Straussenburg, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, vol 49/2, 1938, p.1-55;Andras Kovacs, op. cit. p.2.

24 Günter Klein, Bistrița istorie și prezent – Semnificația struțului în stema istorică a Bistrițai, în Ziarul Primăriei Municipiului Bistrița, februarie-martie, 2010, p.5.

25 Conform istoricilor: Corneliu Gaiu, Ioan Mureșan, Günter Klein, Vasile Duda, în Ziarul Primăriei Municipiului Bistrița, februarie-martie, 2010, p.5.

26 Samuel Goldenberg, Contribuții la istoria Bistriței și a Văii Rodnei la începutul secolului al XVI-lea, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, seria historia, I, 1960,p.60.

27 Ștefan Dănilă, Contribuții la cunoașterea unor cetăți din nordul Transilvaniei, în File de istorie,II,Bistrița, 1972, p.76.

28 Otto Dahinten, Geschichte der Stadt Bistritz in Siebenbürgen,1988,p.300.

29 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.25.

30 P.Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenburgen, I,Sibiu, 1892, p.449-453.

31 Gheorghe Ghițescu, Orașul medieval, București,1976,p.123.

32 Stefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania până în secolul XVI, București, 1954, p. 112.

33 P.Zimmermann, op.cit.III, p.570-571.

34 Gündich G. Konrad, Patriciatul orășenesc medieval al Bistriței până la începutul secolului al XVI-lea, în File de Istorie, IV, 1976, p. 181-191.

35 Ibidem.

36 Stefan Pascu, op.cit., p. 42.

37 Gündich G. Konrad, op.cit.

38 Bistrița Năsăud – Studii și cercetări etnografice,Bistrița, 1977, p.248.

39 Ibidem.

40 Ibidem.,p.429.

41 Ibidem.

42 Gündich G. Konrad, op.cit.

43 Ștefan Pascu, op.cit., p. 53.

44 Ibidem., p.108.

45 Gündich G. Konrad, op.cit, p.190.

46 Ibidem.

47 Ștefan Pascu, op.cit., p.136,138.

48 Gündich G. Konrad, op.cit

49 Ibidem.

50 Ibidem.

51 Breslele transilvănene (secolele XIV-XIX), Cluj-Napoca, 1997, p. 34.

52 Bistrița Năsăud – Studii și cercetări etnografice,Bistrița, 1977, p.253.

53 Ibidem., p.252.

54 Gündich G. Konrad, op.cit.

55 Mihaela Sansa Salontai, Despre arhitectura unui monument dispărut, mănăstirea dominicană din Bistrița, în Revista Bistriței, XIV, 2000, p.414.

56 Andras Kovacs, Monumente istorice din Transilvania, II, Bistrița, Biserica Evanghelică, Sf. Gheorghe, 1994,p.3.

57 Gabriela Rădulescu, op. cit., p.69.

58 Gheorghe Mândrescu, Arhitectura în stil Renaștere la Bistrița, Cluj-Napoca, 1999, p.20.

59 Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Române,I, București, 1959,p.194.

60 Gheorghe Sebestyen, O pagină din istoria arhitecturii României. Renașterea, București, 1987, p.92-93

61 Andras Kovacs, Reneszansz epiteszet Erdelyben, Budapesta, 2003, p.38.

62Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, București, 1963,p.427.

63 Gheorghe Mândrescu, op.cit, p.88.

64 Vasile Duda, Gheorghe Mândrescu, Considerații privind arhitectura din Bistrița în secolele XIV-XVII, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Historia Artium,1,2008, p.41.

65 Ibidem.

66 Ibidem., p.42.

67 Gündich G. Konrad, op.cit, p.178.

68 Ibidem.

69 Vasile Duda, Gheorghe Mândrescu, op.cit, p.42.

70 Vasile Duda, European influences on the medieval style furniture from the Evanghelic Church from Bistrița, în Integrare europeană, integrare regională-Bistrița, la confluențe europene, Universitatea Babeș-Bolyai, I, 2010, p.80-94.

71 Corneliu Gaiu,Vasile Duda, Monumente de arhitectură, I, Biserica Evanghelică din Bistrița, Cluj-Napoca, 2005,p.8.

72 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până în 1918, Cluj-Napoca, 1992,p.168.

73 Nicolae Sabău, Metamorfozele barocului transilvan,I,Sculptura, Cluj-Napoca,2002,p.38.

74 Gabriela Rădulescu, op.cit., p.65-67.

75 Nicolae Sabău, op.cit., p.38.

76 Ibidem.

77 Vasile Duda, Bistrița – oraș baroc, în Revista ilustrată, II,nr.3-4, Bistrița,2005,p.125.

78 Nicolae Sabău, op.cit, fig.266-269,p.69.

79 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, Topografia monumentelor din Municipiul Bistrița – Centrul istoric, Cluj-Napoca, 2008,p.183.

80 Nicolae Sabău, Metamorfozele barocului transilvan,II,Pictura, Cluj-Napoca, 2005,p.340.

81 Mircea Gelu Buta, Adrian Onofrei, Andreea Salvan, Bârgăul sub pajura imperială, Cluj-Napoca, 2011, p.19.

82 Alexandru Vidican, Protopopiatul Ortodox Român Bistrița, Bistrița, 2008,p.215-224.

83 Iosif Uilăcan, Cimitirele românești din Bistrița până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Revista Bistriței, XXIV, 2010,p.380.

84 Aceste informații provin din corespondența cu istoricul Iosif Uilăcan.

85 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.31.

86 Ioan Seni, Academia Română și năsăudenii, în Anuarul Asociației Profesorilor de Istorie din România, Filiala Bistrița-Năsăud, I, 2006, p.89.

87 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, op.cit., p.23.

88 Ibidem.p.101-102.

89 Bibliografie Gheorghe Șincai

90 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.33.

91 Ilarie Gh. Opriș, Sângeorgiu de Mureș - 150 de ani de la revoluția din 1848-1849,Târgu Mureș,1999,p.17-18.

92 Ibidem.

93 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.34.

94 Ibidem.

95 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, Biserica Evanghelică C.A Bistrița, Cluj-Napoca, 2010,p.80.

96 Corneliu Gaiu,Vasile Duda, Monumente de arhitectură, III, Cetatea Bistriței, Cluj-Napoca, 2009,p.19.

97 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.37.

98 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, Topografia monumentelor din Municipiul Bistrița – Centrul istoric, Cluj-Napoca, 2008,p.25.

99 Corneliu Gaiu, Vasile Duda,op cit.,p.40-41.

100 Corneliu Gaiu, Vasile Duda,op cit.,p.218, 236, 237, 240.

101 Iosif Uilăcan, Marea Unire în județul Bistrița-Năsăud, în Bistrița – 90 de ani de la Marea Unire, Bistrița, 2008,p.33.

102 Lazăr Ureche, Delegații oficiali ai județului Bistrița-Năsăud la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, în Bistrița – 90 de ani de la Marea Unire, Bistrița, 2008,p.112-113; Iosif Uilăcan, op.cit., p.33.

103 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.40.

104 Günter Klein, În oglinda pietrelor funerare – Istoria Bistriței povestită de patru pietre funerare din Cimitirul Evanghelic C.A. din Bistrița, partea I, Ziarul Municipiului Bistrița, 2010.

105 Alexandru Pintilei, Horst Gobbel, op.cit., p.40.

106 Dana Văran, Instituția Protopopiatului Ortodox al Bistriței reflectată în documente create, în Protopopiatul Ortodox Bistrița, Bistrița, 2008, p.9.

107 Vasile Duda, Arhitectura religioasă ortodoxă din Bistrița la începutul secolului XX, în Bistrița-90 de ani de la Marea Unire, Bistrița, 2008,p.229.

108 Corneliu Gaiu, Vasile Duda, Topografia monumentelor din Municipiul Bistrița – Centrul istoric, Cluj-Napoca, 2008,p.244.

109 Michael Kroner, Evacuarea și refugiul sașilor din Ardealul de Nord 1944, în Contribuții la istoria și cultura orașului Bistrița și a Ardealului de Nord, Wir Nӧsner, Nürnberg, 2010, p.131.

110 Viorel Rus, Rezistența anticomunistă în județul Bistrița-Năsăud, Bistrița, 2005,p.91.

111 Ibidem, p.92-97.

112 Ioan D. Rusu, op.cit.p.52-56.

113 Vasile Duda, Comorile Transilvaniei: Bistrița, Tîrgu-Mureș, 2008, p.34.

114 Sorin Mitu, Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii: geografii simbolice contemporane, Cluj-Napoca, 2008, p.28.

 

Save

Save